În concepţia lui Mircea Djuvara  morala şi dreptul se prezintă sub forma unui tot, cele două discipline constituind un grup unitar de cunoştinţe. Această caracteristică se datorează în primul rând, raportului de interdependenţă care există între cele două realităţi investigate: realitatea morală şi realitatea juridică.

Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea care determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe sociale: normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele juridice sunt reguli normative, care se aplică în mod prescriptiv realităţii sociale. Aceste reguli au un caracter necesar şi constrângător, care trebuie să fie conştientizat de către orice fiinţă raţională.

Normele morale şi cele juridice nu sunt rezultatul unor simple constatări factuale ci, fie sunt imperative categorice (pe care raţiunea şi-le prescrie singură), fie sunt deduse, în mod logic, din acestea.   

Constituindu-se, din punct de vedere generativ şi structural, pe baza imperativului categoric, regulile etico-juridice vor cuprinde mereu, în enunţul lor, ideea formală de obligaţie: „Atât în drept cât şi în morală, aprecierea care se aplică realităţii de fapt este o apreciere raţională, de altă natură decât o simplă constatare.Această apreciere raţională cuprinde anume ideea de obligaţie care se manifestă foarte puternic în drept, unde vorbim mereu de obligaţii şi unde ele stau la baza întregii construcţii a dreptului, dar există la fel şi în morală. Aceeaşi idee fundamentală de obligaţie stă la baza atât a regulii de morală, cât şi a regulii de drept”.             

Ideea de obligaţie este, înainte de toate, un element constitutiv al gândirii categoriale, ea beneficiind de anterioritate logică în raport cu obligaţiile concrete. Aplicându-se diverselor realităţi sociale, ideea de obligaţie se imanentizează şi se concretizează în acelaşi timp. Datorită acestui statut al său, se poate spune despre ideea formală de obligaţie – ca dealtfel şi despre ideea de drept subiectiv, care îi este corelativă – că are o realitate asemănătoare cu cea a noţiunilor logice, impunându-se cu aceeaşi evidenţă ca şi acestea.

Se poate afirma acum, în sensul celor spuse anterior, că ideea formală de obligaţie poate fi considerată unul dintre elementele invariante ale întregii gândiri juridice, din vremuri străvechi şi până în prezent: „În oricare societate s-ar cerceta dreptul şi morala şi în oricare timp vrem, diferitele drepturi şi obligaţii cuprinse în legislaţia morală şi juridică sunt întemeiate pe aceeaşi idee formală de obligaţie. Dacă sălbaticul se simte dator să-şi omoare părintele – ceea ce este evident că e o regulă contrară tuturor regulilor noastre de drept – el crede că îşi îndeplineşte o datorie; ideea de obligaţie apare deci aici întocmai cum apare în regula noastră care ne recomandă să respectăm viaţa părinţilor noştri”.            

O altă legătură importantă între drept şi morală o reprezintă, în concepţia lui Mircea Djuvara, noţiunea de intenţie. Atât analiza morală cât şi analiza juridică implică luarea în considerare a intenţionalităţii agenţilor implicaţi în diversele activităţi etico-juridice. Faptul că, în cadrul cercetării morale, nu putem face abstracţie de intenţiile subiecţilor morali, a fost bine evidenţiat de către Immanuel Kant, prin intermediul eticii sale deontologice. Fără să împărtăşească presupoziţiile eticii teleologice (hedonistă şi eudaimonistă), Kant face abstracţie de finalităţile manifestărilor morale, considerând că în formula imperativului categoric nu este atât de important scopul, precum este intenţia. Dacă intenţia este pură-intenţia pură fiind aici solidară cu voinţa pură – atunci maxima acţiunii morale este prescrisă de către raţiune şi doar în acest caz ea poate avea valoare morală. Caracterul pur al intenţiei (voinţei) devine astfel criteriul în baza căruia este judecată valoarea raţională a faptelor morale.       

Plecând de la legătura dintre drept şi morală, Djuvara va considera că, în virtutea unităţii structurale a celor două domenii, faptele sociale nu pot avea semnificaţie juridică, decât în cazul în care sunt rezultatul unor voinţe raţionale libere, adică dacă există, în prealabil, o intenţie morală care să stea la baza acestor fapte. În cazul dreptului însă, evaluarea semnificaţiei juridice nu se face la fel de simplu, precum în cazul moralei. În cazul eticii, valoarea morală a unei anumite acţiuni depinde numai de caracterul raţional al intenţiei – pentru faptele juridice, trebuie să fie luate în consideraţie, atât caracterul intenţiei implicate, cât şi urmările sociale ale acestora.      

Mircea Djuvara se opune cu desăvârşire tuturor acelor tendinţe teoretice care încearcă să minimalizeze ponderea elementului intenţional în cadrul aprecierii juridice. Plecând de la ideea că progresul dreptului presupune, în mod obligatoriu, recunoaşterea substratului moral al tuturor manifestărilor juridice, filosoful român este de părere că orice cunoaştere juridică veritabilă trebuie să ţină cont de întreaga interioritate a agenţilor sociali, care se manifestă în sens juridic.

Raţiunea practică nu este doar punctul de convergenţă al convingerilor morale, ci ea trebuie concepută şi ca spaţiu generativ-structural al intenţiilor juridice. Acest lucru era, dealtfel, evident şi în tendinţele dreptului penal şi public din perioada interbelică, în cadrul cărora se manifestă convingerea că este necesară în mod logic, individualizarea cât mai exactă a soluţiilor juridice: „În dreptul penal tot mai mult se individualizează pedeapsa, adică se adaptează întocmai realităţii morale, intenţiei individului, căci altfel simţim îndată că e nedreaptă. În dreptul public tot mai mult cetăţenii unei ţări trebuie să fie legaţi prin propria lor voinţă, prin propria lor intenţie, ca o directivă pe care o indică progresul democraţiei”.

Conceptul fundamental al dreptului – susţine Djuvara – se întemeiază pe ideea că nici o faptă, care este contrară moralei, nu poate produce efecte juridice şi nu poate fi ocolită de lege. Acolo unde legislaţia juridică poate conduce, din punct de vedere practic, o imoralitate, înseamnă că ne aflăm, în mod sigur, în faţa „unei erori juridice, fie legislativă, fie de interpretare.      

Având ca scop reglementarea faptelor externe ale indivizilor, dreptul va fi nevoit să analizeze în mod real, aceste fapte, însă el nu poate realiza acest lucru decât ţinând cont de toate prescripţiile raţiunii, printre acestea numărându-se şi prescripţiile morale: „Dreptul în întregime nu face decât să consacre libertatea morală care-i constituie chiar nucleul; fără ea dreptul nu mai are scop şi nici semnificaţie. Nu am putea înţelege de aceea ca dreptul să ocrotească faptele imorale ale oamenilor: dreptul nu poate să ocrotească, decât manifestări ale personalităţii morale. De aceea am şi interpretat întregul drept în lucrarea de faţă la lumina acestui ideal moral şi am putut ajunge la ideea că toate realităţile juridice din acest punct de vedere sunt realităţi logice: inclusiv intenţia şi voinţa părţilor”.     

Dreptul cât şi etica trebuie să fie interesate de analiza intenţiei actorilor sociali, aceasta putând fi investigată atât în sens individual, cât şi în sens colectiv. În acest sens, filosoful finlandez Georg Henrik von Wright afirmă că abordarea problemei intenţionalităţii, în cadrul ştiinţelor omului, reprezintă principala opţiune teoretică a dualismului metodologic, în conformitate cu care acţiunile oamenilor se deosebesc, în mod semnificativ, de toate evenimentele fizice care au o determinare cauzală. După cum consideră von Wright, acţiunile care se desfăşoară în sfera umanului pot fi explicate adecvat, doar dacă se ţine cont, în mod obligatoriu, de următoarele exigenţe metodologice:
toate acţiunile umane au determinare intenţională, fiind îndreptate spre realizarea unui anumit scop;
stabilirea intenţiei, a scopului acţiunii, ne oferă înţelegerea acţiunii;
prin corelarea lor cu entităţi cum sunt motivele şi intenţiile, acţiunile vor primi, spre deosebire de evenimentele din lume, o explicaţie teleologică;
în opoziţie cu explicaţia cauzală, explicaţia teleologică nu are nimic comun cu predicţia sau cu retrodicţia evenimentelor viitoare sau trecute;
validitatea explicaţiei teleologice nu depinde în nici un fel de adevărul anumitor corelaţii legice.

Aşadar, orice explicaţie juridică trebuie să ţină cont de subiectivitatea actorilor care participă la viaţa socială. Viaţa socială este, prin excelenţă, o lume intersubiectivă, în interiorul căreia cultura exercită, prin intermediul semnificaţiilor ei, rolul de matrice conceptuală. Într-un astfel de sistem de semnificaţii, acţiunile umane nu pot fi înţelese, fără a ţine cont de intenţionalitatea agenţilor sociali, care sunt implicaţi în vastul proiect social de culturalizare.     

Toate elementele vieţii culturale – un astfel de element fiind şi dreptul – au în subsidiarul lor o serie de particularităţi ce ţin de specificul subiectivităţii noastre, fie că ne referim aici la sensul individual al acesteia, fie că ne referim la sensul colectiv al ei. Tocmai din această cauză, este indicat, şi chiar prioritar, ca în cadrul analizelor din ştiinţele sociale, să conştientizăm diversele elemente subiective, care sunt implicate în viaţa socială, acestea având dealtfel un rol determinant în formarea semnificaţiilor culturii. Ne referim aici, în mod special, la intenţiile, motivele, scopurile, credinţele şi sentimentele agenţilor sociali.

Se poate spune acum, în conformitate cu cele susţinute de către Mircea Djuvara, că atât morala, cât şi dreptul, sunt nevoite să adopte, ca metodă proprie de cercetare, comprehensiunea. La fel ca în toate ştiinţele sociale, morala şi dreptul trebuie să fie axate, mai degrabă, pe înţelegere decât pe explicaţie, aceasta din urmă fiind caracteristică, în special, ştiinţelor naturii. Comprehensiunea – ca metodă de cercetare a ştiinţelor sociale – trebuie să aibă în vedere subiectivitatea, expresivitatea şi sensul, şi nu doar schema abstractă a explicaţiei cauzale. Lumea umană este, prin excelenţă, o lume a trăirii subiective, a expresiei.

Într-o astfel de interpretare a specificului ştiinţelor sociale este esenţială cunoaşterea adecvată a tuturor conexiunilor sociale ce se stabilesc între diversele paliere ale societăţii. Plecând de la această exigenţă metodologică, suntem nevoiţi să postulăm, ulterior, caracterul complex al realităţii sociale, lucru valabil şi pentru realitatea juridică.      

Referindu-se la problema complexităţii realităţii sociale – aceasta din urmă fiind asemănată cu reţeaua de semnificaţii – Ioan Biriş este de părere că, pentru descrierea adecvată a acesteia, poate fi deosebit de utilă folosirea noţiunii de câmp. Beneficiind de o dublă funcţie, generativă şi integrativă, noţiunea de câmp social evidenţiază, mai bine decât alte noţiuni, caracteristicile reale ale situaţiilor sociale, evitându-se prin intermediul utilizării ei, atât analiza reducţionistă (în cadrul căreia unele elemente ale realităţii sociale sunt reduse la altele) cât şi analiza separatistă (în cadrul căreia elementele respective sunt studiate separat). Prin intermediul noţiuni mai sus amintite poate fi explorată mai bine complexitatea vieţii sociale, evidenţiindu-se astfel semnificaţia reală a cooperării care există între diversele componente ale realităţii sociale.

Se poate spune astfel, că există o specificitate ireductibilă a realităţii sociale, specificitate de care trebuie să ţinem în permanenţă seama atunci când o investigăm. Analizând caracterul intersubiectiv al activităţilor umane – în opoziţie cu caracterul cauzal al fenomenelor naturale – Martin Hollis evidenţiază următoarele 2):
toate acţiunile umane au o anumită semnificaţie, întruchipând emoţii, intenţii, motive, idei valorizante;
legătura dintre acţiunea socială şi semnificaţia atribuită acesteia este realizată prin intermediul limbajului. Acest lucru înseamnă că „toate acţiunile şi interacţiunile sociale trebuie privite ca un şi interpretate ca şi cum ar fi nişte rostiri. Legăturile dintre acţiune, gândire şi limbaj sunt intime şi se poate argumenta că orice gând personal şi orice acţiune individuală presupun un limbaj comun, făcând astfel din limbaj mai mult decât un instrument ce serveşte scopurilor umane”;
practicile umane sunt pătrunse de aşteptări normative. Aceste practici umane întruchipează anumite idei, iar purtătorii lor au anumite aşteptări referitoare la cum trebuie să reacţioneze interlocutorii lor în anumite contexte;
semnificaţia acţiunilor sociale se dobândeşte în interiorul unui „cerc hermeneutic”, rolul determinant în explicarea vieţii sociale revenind teoriilor din ştiinţele sociale.

Existenţa intenţionalităţii, în cadrul vieţii juridice, este strâns legată de o altă problemă, care se manifestă în cadrul relaţiilor juridice, problemă care a fost analizată şi de către Mircea Djuvara.
Intenţiile, indiferent de ce natură ar fi, sunt legate de anumite scopuri urmărite. Acest lucru este, în mod general, acceptat, existând, în cazul unor cercetări de filozofie socială, chiar o serie de proiecte teoretice de reducere a unui concept la celălalt.

Cu toate acestea, considerăm că relaţia de cauzalitate intenţie-scop este una atât de complexă, încât nu putem fi de acord cu acest reducţionism. De cele mai multe ori, în cadrul cercetărilor sociologice, s-a evidenţiat că, în cazul diverselor scopuri urmărite, acţionează, mai degrabă, anumite sisteme de intenţii, şi nicidecum intenţii separate. Pe de altă parte, s-a constatat că, deseori, subiecţii investigaţiilor sociologice evită, din diverse motive personale, să numească adevăratele interese care îi determină să se comporte într-un fel sau altul.

Referindu-se la interesele care stau la baza manifestărilor sociale concrete, Mircea Djuvara afirmă că ele pot fi integrate într-un sistem ierarhizat, care trebuie să se subordoneze, în mod obligatoriu, valorilor ideale superioare. Toate celelalte valori materiale, pe care se întemeiază diversele interese personale, îşi justifică existenţa tocmai prin intermediul valorilor ideale. O astfel de valoare ideală este şi ideea formală de justiţie.

Interesele şi scopurile particulare, care stau la baza diverselor manifestări juridice, sunt legitime doar atunci când sunt conforme cu normele juridice adoptate. Este evident însă că această adoptare a normelor juridice pozitive trebuie să se facă în conformitate cu o anumită utilitate socială, utilitate care se manifestă distributiv în cadrul societăţii: „Totuşi, când se fac legile se ia mereu în dezbatere utilitatea socială a diferitelor dispoziţii care le compun. Dar de cele mai multe ori, dacă observăm bine, ceea ce se pune în dezbateri, nu este atâta folosul imediat, pe care fiecare dintre cetăţeni îl poate scoate din acele dispoziţii de lege, ci este altceva: este vorba ca cetăţenii să fie aşezaţi în aşa condiţii, încât ei să fie ajutaţi în libera lor dezvoltare”.

Pentru ca demersul de mai sus să fie fundamentat, este nevoie de întemeierea lui pe baza unui principiu raţional. Un astfel de principiu ar putea avea următoarea formulă: „...o acţiune este dreaptă, atunci când ea este expresia externă a activităţii libere a unei persoane oarecare, activitate care nu intră în contradicţie cu aceleaşi activităţi ale celorlalte persoane”. După cum se poate observa, formula unui astfel de principiu este identică cu maxima principiului universal al dreptului, formulat de către Immanuel Kant în lucrarea Metafizica moravurilor.        

Interesul nu poate fi justificat, în drept, decât dacă este în conformitate cu ceea ce raţiunea ne arată că poate fi considerat just. Această justificare raţională a intereselor juridice nu se poate face însă, exclusiv, la nivelul abstract la care operează principiul universal al dreptului. Respectivul nivel este doar unul de întemeiere transcendentală a dreptului. Ierarhizarea intereselor juridice individuale se face pe baza unor valori sociale concrete, care presupun o imanentizare a principiilor juridice universale. Tocmai acest caracter contextual, al justificării intereselor juridice individuale, determină permanenta evoluţie, de-a lungul timpului, a instituţiilor şi practicilor juridice.
Într-o astfel de viziune asupra dreptului, precum cea a lui Mircea Djuvara, sunt create premisele recuperării şi reelaborării ideilor utilitariste, în conformitate cu care se consideră că dreptul poate fi întemeiat pe ideea de interes.      

Trebuie să evidenţiem faptul că, în prima perioadă a elaborării operei sale, Mircea Djuvara este martorul succesului răsunător al orientării pragmatiste din filozofie, dar, cu toate acestea, el nu împărtăşeşte, în totalitate, ideile respectivei orientări. Filosoful român recunoaşte valoarea practică a intuiţiei pe care au avut-o pragmatiştii, atunci când au analizat relevanţa intereselor în cadrul vieţii sociale, dar evidenţiază, totodată, limitele principiale ale acestei concepţii, punând chiar la îndoială valoarea filosofică a tezelor fundamentale ale acesteia: „Cu toate acestea ar fi greu de afirmat că pragmatismul constituie o doctrină filosofică desăvârşită: ni se înfăţişează mai mult sub forma unei tendinţe, spre o metodă, a unui , decât a unei concepţiuni bine ţărmurite”.

Mircea Djuvara recunoaşte meritul pragmatismului de a fi reorientat investigaţia filosofică, de la pura speculaţie, caracteristică metafizicii tradiţionale, către o filozofie ce ţine cont de evidenţa faptelor, dar, cu toate acestea, filosoful român reproşează acestui curent filosofic lipsa de luciditate asupra pericolului relativist, care îl pândeşte în permanenţă. Este relevant, din acest punct de vedere, următorul citat: „Ce este pragmatismul, dacă nu şcoala , atât numai că în loc de a cunoaşte o experienţă, care să poată fi socotită universală şi obiectivă, noua concepţiune duce, în mod logic, cu toate protestările unora din reprezentanţii săi ,la controlul exclusiv al experienţei personale”?

Chiar unii dintre reprezentanţii utilitarismului, precum John Stuart Mill sau Rudolf von Ihering, vor încerca să realizeze o nuanţare a presupoziţiilor fundamentale ale pragmatismului, tocmai pentru a putea înlătura eventualele exagerări ale susţinătorilor relativismului axiologic. După cum se ştie, John Stuart Mill include în sistemul său un principiu al diferenţierii calitative a valorilor,conform căruia valorile generale sunt superioare, din punct de vedere calitativ, valorilor individuale. În acelaşi sens, Rudolf von Ihering afirmă că interesele individuale şi egoiste ne pot coordona, în anumite situaţii, manifestările noastre sociale, dar ele trebuie să se subordoneze intereselor generale ale societăţii.       

Ideea de interes poate fi aşezată la baza întregului drept, dar numai în condiţiile în care această idee este subordonată exigenţelor raţiunii practice. Interesul juridic nu poate fi considerat legitim decât dacă este un interes ce comportă o valoare etică, situându-se astfel în deplină concordanţă cu principiile raţionale ale eticii şi cu principiile raţionale ale dreptului. Acest lucru este evidenţiat şi de către Mircea Djuvara, prin intermediul următorului citat: „Ideea de folos, chiar în legile cele mai caracteristic legate de ceea ce de obicei se numeşte utilitate socială, nu se reduce la ideea utilitară, care are drept bază plăcerea subiectivă a fiecăruia, ci se reduce la o idee obiectivă, aceea de a pune sub o formulă generală în aşa condiţiuni totalitatea cetăţenilor, încât dezvoltarea lor normală, libera lor desfăşurare individuală, să nu fie înfrântă de condiţiile din afară. Este vorba de o lege generală obiectivă”.        

După cum se poate observa, Mircea Djuvara propune o revalorificare a ideilor utilitariste, din perspectivă kantiană. El susţine că interesul poate fi considerat un element fundamental al întregii vieţi juridice cu condiţia ca toate interesele individuale să se subordoneze intereselor generale ale societăţii.

Elementul esenţial, de care trebuie să se ţină cont în orice sistem juridic, trebuie să fie însă utilitatea socială, şi nicidecum utilitatea individuală, care are o profundă semnificaţie subiectivă. Utilitatea socială dispune, datorită caracterului său general şi distributiv, de obiectivitate şi raţionalitate. Dealtfel, după cum susţine Mircea Djuvara, toate interesele generale ale societăţii trebuie, pentru a putea fi considerate legitime, să se subordoneze ideii formale de justiţie.

Ideea formală de justiţie reprezintă genul proxim al intereselor generale ale societăţii, pe baza ei formându-se ideea socială de justiţie, idee care îndeplineşte rolul de ideal juridic al respectivei societăţi.  Un astfel de ideal nu se poate constitui decât în interiorul unei unităţi axiologice generice, unde valorile sociale fundamentale se găsesc în relaţii de interdependenţă. Tocmai de aceea, idealul juridic al fiecărei societăţi este în strânsă legătură cu idealul moral al acesteia.

Măreţia şi legitimitatea dreptului nu se poate fundamenta pe ceea ce este perisabil, adică pe faptele trecătoare şi nesigure, ci doar pe anumite principii raţionale, care au, pentru gândirea practică, un caracter la fel de constrângător precum îl au legile logice pentru raţiunea teoretică. Orice ideal se impune, în conştiinţa oricărei persoane, nu atât datorită determinaţiilor sale concrete, cât mai ales datorită idealităţii sale, datorită caracterului său raţional.

Ideea caracterului obiectiv al tuturor valorilor se pune cu acuitate în cadrul întregii orientări neokantiene, iar Mircea Djuvara este şi el susţinătorul acestui punct de vedere. El nu este, dealtfel, singurul filosof român, din perioada interbelică, a cărui operă este situată în acest orizont. Îl evidenţiem, din acest punct de vedere, în mod special, pe Petre Andrei care, la fel ca şi Mircea Djuvara, îşi propune să evidenţieze structura logico-ideală a tuturor valorilor culturale. Sunt edificatoare, în acest sens, următoarele afirmaţii: „Conceperea lumii nu se reduce însă numai la explicare cauzală, empirică a lucrurilor, căci a explica universul nu înseamnă a găsi numai nişte principii ultime, pe care să le putem considera absolut valabile, necontrazise, ci aceste principii trebuie să fie nişte valori care să se impună spiritului omenesc în genere, valori prin care să legitimăm toate construcţiile minţii, în care să credem şi pe care să le considerăm chiar ca ceva obiectiv, independent de noi”.

Aşadar, putem afirma, în concluzie, că ideea de interes îşi poate avea locul în orice concepţie despre drept, atâta timp cât este postulată o subordonare a intereselor individuale faţă de interesul general al societăţii, acesta din urmă fiind subordonat unităţii generative a tuturor valorilor culturale. Într-un astfel de context cultural, valorile juridice nu mai pot fi separate de valorile morale ale societăţii, morala şi dreptul alcătuind, acum, un vast sistem normativ, în funcţie de care este reglementată întreaga realitate socială.

Chiar dacă, spre deosebire de morală, dreptul este preocupat şi de scopurile empirice ale diverselor fapte juridice, el este obligat să realizeze o ierarhizare a lor în conformitate cu principiile raţiunii practice, ceea ce presupune, în mod obligatoriu, o subordonare a sa faţă de morală. După cum bine se ştie, legătura dintre drept şi morală reprezintă una dintre temele fundamentale ale filosofiei neokantiene. Majoritatea neokanteienilor – iar Mircea Djuvara este unul dintre aceştia – au susţinut puncte de vedere asemănătoare, referitor la problema unităţi axiologice a dreptului şi a moralei. Cu toate acestea, trebuie mereu amintit faptul că aceştia promovau ideea existenţei unei anumite priorităţi a eticului în raport cu juridicul, lucru dealtfel susţinut şi de către Mircea Djuvara.

Pe aceeaşi poziţie se situează şi Giorgio del Vecchio, care, analizând morala şi dreptul, afirmă că prima priveşte exclusiv acţiunile interioare, în vreme ce cea de-a doua investighează manifestările exterioare: „Acţiunile omeneşti nu pot fi considerate sub un alt aspect decât a parte subjecti (şi ne găsim în câmpul moralei), sau a parte objecti (şi ne găsim în câmpul dreptului); nu există o cale de mijloc„ 2). Întrucât principiile morale reprezintă, în mod exclusiv, principii regulative interne, pe baza lor fiind legitimate o serie de decizii personale, se poate vorbi de o anumită autonomie a moralităţii. Normele morale sunt autonome, tocmai datorită faptului că ele îşi stabilesc singure propria lor măsură, fără a depinde, în cadrul acestui demers, de ceva din exterior.

Spre deosebire de morală, dreptul urmăreşte realizarea unei ordini de coexistenţă, ceea ce implică deja raportarea la o serie de factori externi. Spre deosebire de normele etice, care sunt autonome, şi care provin din interior, normele juridice sunt impuse din exterior, reflectând voinţa unei anumite autorităţi. Tocmai de aceea, se poate vorbi, pe bună dreptate, de anumită heteronomie a dreptului, lucru de altfel foarte bine evidenţiat şi de către Giorgio del Vecchio.

Făcând însă abstracţie de aceste deosebiri, se poate susţine că legătura dintre drept şi morală rămâne prioritară şi determinantă pentru întreaga filozofie juridică neokantiană, lucru susţinut, dealtfel, şi de către Giorgio del Vecchio: Înainte de toate, trebuie să susţinem ideea că dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun. (...). Între drept şi morală va exista o deosebire, dar nu o separaţie şi cu atât mai puţin o opoziţie1). Deosebirile sunt mult mai puţin relevante în raport cu asemănările dintre cele două domenii, fapt care a impus validarea necondiţionată a ideii existenţei unei unice realităţi etico-juridice, în cadrul căreia doar diferitele manifestări creează diferenţa dintre etic şi juridic.