Prof.univ. dr. COSTICĂ VOICU

Ameninţări, vulnerabilităţi, pericole…sunt termeni utilizaţi obsesiv în literatură juridică şi nejuridică a începutului de mileniu III.
Termenii de mai sus sunt asociaţi conceptelor de siguranţă, securitate şi apărare naţională şi internaţională, integraţi unor doctrine care susţin necesitatea elaborării de strategii menite să anihileze ameninţările, să înlăture pericolele şi să controleze vulnerabilităţile îndreptate împotriva valorilor amintite.

Mai puţin cercetată este problema biotehnologiei şi a impactului acesteia asupra NATURII UMANE.
F.Fukuyama  preciza faptul că: „cea mai semnificativă ameninţare pe care o reprezintă biotehnologia contemporană este potenţialitatea de a modifica natura umană”.

Capacitatea omului de a stăpâni lumea vie, de a se stăpâni pe sine şi, implicit, descendenţii speciei sale, determină formularea unei întrebări fundamentale: care este legitimitatea scopului urmărit de OM prin cercetările sale?

Neliniştea dreptului se cuplează cu neliniştile opiniei publice în privinţa pericolului social pe care îl prezintă din punct de vedere juridic, etic, cultural şi antropologic Biotehnologia.

Mai mult sau mai puţin evidentă este frica de o eventuală apocalipsă biotehnologică. Dreptul este chemat să decidă: între o maximă permisivitate şi o riguroasă limitare a cercetării ştiinţifice şi a aplicaţiilor biotehnologiei. Biotehnologia trebuie să facă obiectul unei reglementări în care cheia succesului o reprezintă un sistem organizat ştiinţific şi administrat raţional, care trebuie să asigure o corectă evaluare a riscurilor şi să instituie proceduri riguroase de securitate şi control.

oamenii de ştiinţă care doresc să dezvolte cercetarea acestui domeniu;
industriaşii care doresc să plaseze pe piaţă produsele cercetării ştiinţifice;
crima organizată care încearcă să penetreze zona de maximă rentabilitate;
dreptul ca regulator al disputelor;
religia ca apărătoare a demnităţii umane.

După exemplul american, terapia genetică a fost recunoscută de legislaţia europeană la începutul anilor ’90, care aviza experimentele pe oameni, responsabilitatea deciziilor fiind lăsată în sarcina medicilor sau a unor comisii de specialitate.
În luna aprilie 2006, cea mai mare companie farmaceutică din lume Pfizer Inc. a fost acuzată de autorităţile din Nigeria de încălcarea legilor internaţionale, întrucât în timpul unei epidemii în anul 1996 a testat pe copii nigerieni, suferinzi de afecţiuni cerebrale, un medicament neautorizat (Trovan). Cazul se referă la un experiment neautorizat, iar rezultatele au determinat ca în anul 1999 medicamentul să fie interzis atât de autorităţile americane, cât şi de către cele europene.

Excesul de libertate acordat celor menţionaşi mai sus, a condus la abolirea oricărui control legal. Drept urmare, la sfârşitul anilor ’90, s-au înregistrat incidente grave vizând subiecţii cercetărilor, în sensul că experimentele efectuate asupra oamenilor s-au dovedit nici comode, pentru aceştia, nici concludente din punct de vedere al efectului.
Este vorba, dincolo de orice partizanat, de absenţa unei viziuni realiste, pragmatice a dezvoltării geneticii medicale. Credem faptul că în acest teritoriu operează inspiraţia de moment a cercetătorului şi exclusiva confirmare a rezultatelor în urma experimentelor umane. Un experiment, rămâne, în ultimă instanţă, un experiment. Deosebirea constă în următoarea împrejurare. Experimentul efectuat pe fiinţa umană înseamnă cu totul altceva decât cel efectuat pe animale.
În acest punct al discuţiei noastre intervine conceptul de cercetare şi experimentare asupra embrionului uman.

Acest act normativ constată rapida dezvoltare a biotehnologiei şi medicinei şi consacră următoarele principii:
necesitatea respectării fiinţei umane, deopotrivă ca individ, cât şi în apartenenţa sa la specia umană şi recunoaşterea dreptului de a i se asigura demnitatea;
riscul de a fi pusă în pericol demnitatea umană prin folosirea improprie a biologiei şi medicinei;
utilizării corecte a progreselor biologiei şi medicinei în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare;
cooperării internaţionale pentru ca umanitatea în întregime să beneficieze de aportul biologiei şi medicinei.
Studiul documentului amintit ne obligă a reţine următoarele chestiuni fundamentale:
interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei (art. 2);
orice intervenţie în domeniul sănătăţii, inclusiv cercetarea, trebuie să se facă cu respectarea normelor şi obligaţiilor profesionale (art. 4);
o intervenţie destinată să modifice genomul uman nu se poate face decât din motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi numai dacă nu are drept scop introducerea unei modificări în genomul descendenţilor (art. 13);
utilizarea tehnologiilor de procreaţie asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sex (art. 14);
nu se poate întreprinde nici o cercetare pe o persoană decât dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
nu există nici o metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de eficacitate comparabilă;
riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale ale cercetării;
proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa competentă după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a importanţei cercetării, precum şi al unei examinări pluridisciplinare a acceptabilităţii sale pe plan etic;
persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale şi asupra garanţiilor prevăzute prin lege pentru protecţia sa;
consimţământul prevăzut la art. 5 a fost dat în mod expres, specific şi a fost consemnat în scris. Acest consimţământ poate fi retras în orice moment, în mod liber.
atunci când cercetarea pe embrion IN VITRO este permisă de lege, aceasta va asigura o protecţie adecvată embrionului;
este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
Importantă, în opinia noastră, este textul documentului amintit care, în art. 21 şi următoarele, precizează:
corpul uman şi părţile sale nu trebuie să fie în sine surse de câştig financiar;
persoana care a suferit daune nejustificate de pe urma unei intervenţii are dreptul la o reparaţie echitabilă conform condiţiilor şi procedurilor prevăzute de lege.

Conceptul de demnitate umană presupune respectul integrităţii corpului uman materializat în interdicţia cercetărilor asupra embrionului uman.
Statutul juridic al embrionului uman a generat o puternică dispută în filozofie, religie, ştiinţă şi drept. Juriştii şi comitetele de etică se opresc la o definiţie aparent clară: embrionul uman este „un organism în curs de dezvoltare de la oul fecundat până la realizarea unei forme capabile de o viaţă autonomă şi activă”.

Părerile filosofice şi religioase sunt variate. Diversele religii au poziţii total diferite faţă de statutul embrionului uman. Astfel, poziţia islamului este mai suplă decât cea a Bisericii Catolice. Cercetările asupra embrionului uman sunt acceptate în măsura în care ele preced momentul în care embrionul capătă un suflet, respectiv a 40-a zi de la fecundaţie.
Poziţia evreilor este determinată de faptul că nici Biblia şi nici Talmudul nu prevede că statutul întreg al fiinţe umane există în momentul fecundării, acesta dobândindu-se abia după o dezvoltare după o fecundare. Drept urmare, în afara uterului, embrionul nu are un statut juridic.

Biserica Catolică consideră că fiinţa umană există din momentul fecundării, iar embrionul este considerat o fiinţă umană care are dreptul de a fi respectată şi care trebuie să se dezvolte şi să ajungă la termen. Nu este acceptată nici o distincţie între embrionii in vivo şi in vitro. Cercetările asupra embrionului uman trebuie să fie condamnate.
În filozofie, părerile sunt grupate în două mari curente:
a) curentul utilitarist, prezent în ţările anglo-saxone, consideră că finalitatea, respectiv salvarea de vieţi prin utilizarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi medicale, justifică cercetările efectuate asupra embrionului;
b) curentul kantian consideră că cercetările efectuate asupra embrionului nu trebuie condamnate în masă, ele trebuie doar limitate pentru a respecta potenţiala fiinţă umană prezentată în embrion.

Oamenii de ştiinţă consideră că este imposibil să se interzică cercetările asupra embrionului. Aceştia susţin că prin cercetarea ştiinţifică a embrionului se pot identifica remedii pentru tratarea bolilor sistemului nervos (boala Alzheimer, scleroza plăcilor), bolilor imunodeficitare, diabetului, infarctelor miocardice etc.
De exemplu, la Institutul Cord Blood Registry (CBR) din Tucson (Arizona) S.U.A, sunt păstrate peste 18.000 de mostre biologice ale unor nou-născuţi din 60 de ţări. În dimineaţa zilei de 31 octombrie 2005, la câteva minute de la naşterea infantei Leonor de Burbon (fiica prinţului Felipe al Spaniei), un ginecolog de la Clinica Ruber din Madrid a tăiat cordonul ombilical al moştenitoarei tronului Spaniei, a extras sânge din el şi l-a trimis institutului de mai sus, unde specialiştii au separat celulele stem pe care le-au congelat la minus 196 C. Aceste celule pot fi folosite în tratamentul unor eventuale boli de care ar putea suferi infanta Leonor.

Confruntat cu păreri diferite dreptul încearcă să definească statutul juridic al embrionului, în centrul dezbaterii aflându-se „potenţialitatea” embrionului de a deveni o fiinţă umană. Pentru că „potenţialitatea” fiinţei umane nu reprezintă decât o posibilitate care trebuie confirmată, embrionului uman i se poate nega statutul juridic şi, pe cale de consecinţă, va fi considerat un simplu obiect de laborator. Dat fiind faptul că statutul embrionului nu poate fi confundat cu statutul juridic al omului, dreptul a creat „un om juridic diferit de om” (M.Herzog-Evans) . Dobândirea statutului juridic cere ca fiinţa umană să fie aptă de a fi titulara unor drepturi pe care să le exercite. Diferenţa dintre om şi om juridic se accentuează în privinţa embrionului, deoarece acesta nu este decât o potenţială fiinţă umană, neputându-i-se recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi pe care să le exercite.

Lipsa de protecţie juridică a embrionului se regăseşte în dispoziţiile legale referitoare la întreruperea voluntară a sarcinii. Nu există, încă, o poziţie coerentă, unitară, în privinţa statutului embrionului. În unele ţări (Ungaria, Polonia, Norvegia, Irlanda, Elveţia, Italia) sunt interzise cercetările asupra embrionului. În Germania şi Austria este interzisă folosirea embrionului în alte scopuri decât implantarea acestuia în cadrul unui PMA (Procedură Medicală de Fecundare Asistată). Alte ţări, precum Spania, Suedia şi Finlanda autorizează cercetările asupra embrionului supranumerar. Anglia autorizează folosirea embrionilor supranumerari pentru cercetări, dar şi crearea embrionilor în scopuri precise de cercetare, precum diagnosticarea bolilor genetice.
În Franţa este sancţionată penal clonarea reproductivă. Oamenii de ştiinţă văd în embrion un material de cercetare excepţional, celulele embrionului permiţând vindecarea unor boli neurologice sau genetice.
Dificila calificare a embrionului nu este decât reflectarea diferenţelor culturale, sociologice şi religioase relativ la statutul embrionului.

În majoritatea statelor democratice, organele de legiferare au reglementat chestiunile privitoare la: avort, fertilizarea in vitro, diagnosticul înaintea implantării, selecţia sexului, cercetările asupra celulelor stem, clonarea în scopuri reproductive şi de cercetare, precum şi ingineria liniilor germinale.
În opinia lui F.Fukuyama  „biotehnologia este o temă complexă şi pretenţioasă din punct de vedere tehnic, care se modifică în fiecare zi, o mare diversitate de grupuri de interes acţionând în diferite direcţii. Politica biotehnologiei nu se încadrează în categorii politice clasice”.

Atât biotehnologia agricolă (organismele modificate genetic) cât şi biotehnologia umană reprezintă teritorii în care puterea statului trebuie să se materializeze în reglementări stricte „Dacă biotehnologia se dovedeşte a fi dincolo de puterea de control a oricărui stat individual, atunci ea trebuie controlată la nivel internaţional. Trebuie să începem încă de pe acum să ne gândim concret cum să construim instituţii care pot deosebi între utilizările bune şi cele rele ale biotehnologiei şi care pot aplica eficient aceste reguli, atât la nivel naţional, cât şi internaţional” .

Excesul de legislaţie determină o opoziţie a forţelor politice faţă de orice intervenţie a statului, iar această aversiune din reflex faţă de legi va constitui unul dintre principalele obstacole în calea instituirii unui control politic asupra biotehnologiei agricole şi biotehnologiei umane.
Adoptarea unor reglementări la nivel internaţional este, indiscutabil, dificilă având în vedere diferenţele existente între culturi, religii şi sisteme politice.

În dreptul penal român (capitolul IV din viitorul Cod Penal) în art. 193 este incriminată infracţiunea de alterarea genotipului uman, cu intenţie, în orice mod, iar în art. 194 infracţiunea de utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare în masă.

Prin alterarea genotipului se înţelege fapta de manipulare asupra genelor umane în scopul înlăturării sau reducerii unor malformaţii sau infirmităţi grave, de natură să ducă la alterarea genotipului. Alterarea genotipului se poate realiza prin administrarea de medicamente, prin injectarea unor viruşi modificaţi genetic etc.

Ingineria genetică desemnează ansamblul de tehnici şi proceduri care modifică biologia moleculară şi celulară a unui organism prin mijloace care nu sunt posibile în condiţii naturale sau prin procese naturale. Astfel de tehnici includ: fuziunea celulară, introducerea unei noi gene şi schimbarea poziţiei genelor, tehnologia ADN recombinat, micro şi macroincapsularea.

În art. 195 sunt incriminare două infracţiuni:
art. 195 alin. (1) infracţiunea de crearea de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia;
art. 195 alin. (2) infracţiunea de crearea, prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte.

Domeniul efectuării prelevării şi transportului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic este reglementat în titlul VI din Legea privind reforma în domeniul sănătăţii, adoptată de Parlamentul României în luna aprilie, 2006.